Pe 25 martie 2026, Curtea Supremă a Statelor Unite a decis, în unanimitate, că internet service providerii (ISP) nu pot fi ținuți răspunzători pentru pirateria clienților lor doar pentru că furnizează acces la internet și știu că unii utilizatori încalcă drepturi de autor. Hotărârea este în cazul Cox Communications v. Sony Music Entertainment și răstoarnă abordarea Curții de Apel a Circuitului 4.
Decizia reduce presiunea asupra ISP-urilor de a face „terminări în masă” ale abonamentelor pe baza notificărilor de piraterie, pentru a evita răspunderi de ordinul miliardelor de dolari. În același timp, mută disputa către întrebări mai fine despre intenție, „inducement” și ce înseamnă un serviciu „tailored” pentru încălcări.
Contextul dosarului: verdictul de 1 miliard și apelurile
Procesul a pornit după ce casele de discuri au acuzat furnizorul de internet Cox că a tolerat încălcări repetate, iar în 2019 un juriu a acordat 1 miliard de dolari despăgubiri. În 2024, instanța de apel a anulat daunele și o parte din concluzii, dar păstrase ideea de contributory infringement, ceea ce a dus cazul la Curtea Supremă.
Curtea Supremă a acceptat să judece recursul, a ascultat argumentele în decembrie 2025, iar acum a decis că Sony și ceilalți reclamanți nu au demonstrat standardul cerut pentru răspunderea secundară a unui furnizor de internet. Hotărârea întoarce litigiul către instanțele inferioare, dar cu un standard mult mai restrictiv.
Ce spune Curtea: răspunderea cere intenție, nu doar „cunoaștere”
Opinia majoritară, scrisă de judecătorul Clarence Thomas, stabilește că un furnizor este contributorily liable doar dacă a intenționat ca serviciul să fie folosit pentru încălcări. Curtea spune că intenția se poate arăta doar în două moduri: inducement (încurajare activă) sau un serviciu „tailored to infringement”.
Relaționat
Simplul fapt că un ISP știe că unii clienți încalcă drepturile de autor, fără pași suplimentari care să încurajeze sau să faciliteze special pirateria, nu este suficient. În cazul Cox, Curtea a concluzionat că furnizorul a oferit un serviciu general — internet — cu multiple utilizări licite.
„Tailored to infringement”: revenirea la logica Betamax
Curtea a legat analiza de două precedente majore: Sony (Betamax, 1984) și Grokster (2005). În logica Betamax, un produs/serviciu nu e tratat ca „croșetat pentru piraterie” dacă este capabil de utilizări substanțiale sau semnificative comercial care sunt neîncălcătoare.
În logica Grokster, răspunderea apare când există promovare sau încurajare explicită a încălcării, nu doar furnizarea tehnologiei. Curtea a spus că Sony nu a arătat că Cox ar fi promovat pirateria, iar accesul la internet, prin natura sa, este folosit masiv în scopuri licite.
DMCA și „safe harbor”: de ce a apărut o disensiune de raționament
Deși verdictul a fost 9–0 în favoarea Cox, nu toți judecătorii au fost de acord cu raționamentul. Judecătoarea Sonia Sotomayor, alături de Ketanji Brown Jackson, a concurat în rezultat, dar a criticat faptul că majoritatea ar putea „îngusta” prea mult răspunderea secundară și ar slăbi stimulentele din DMCA safe harbor.
Majoritatea a răspuns că DMCA nu creează o obligație generală de a „polița” internetul și că safe harbor-ul este o apărare, nu o sursă de răspundere automată atunci când nu este îndeplinit. Pe scurt, Curtea a refuzat să transforme DMCA într-un instrument de impunere a deconectărilor la scară.
Ce se schimbă pentru utilizatori și industrie
Pentru utilizatori, decizia reduce riscul ca ISP-urile să ajungă să aplice politici de tip „one strike” sau să facă deconectări sistematice doar din teama unor despăgubiri uriașe. Pentru ISP-uri, hotărârea confirmă că nu sunt, prin default, „copyright police”.
Pentru industria muzicală, miza se mută către alte strategii de combatere a pirateriei și, posibil, către lobby legislativ, deoarece standardul de contributory infringement devine mai greu de atins în litigii similare. Reacțiile publice au fost împărțite: Cox a salutat verdictul, iar organizațiile industriei muzicale au criticat impactul asupra protecției drepturilor de autor.
De ce cazul va genera noi dispute în instanțele inferioare
Hotărârea clarifică principiul, dar introduce și un termen care poate produce litigii noi: ce înseamnă, concret, „substantial” sau „commercially significant” noninfringing uses în economia digitală din 2026. Juriștii se așteaptă ca instanțele inferioare să testeze limitele standardului în cazuri care nu sunt la fel de „general-purpose” ca accesul la internet.
Cu alte cuvinte, Curtea a tras o linie mai clară pentru ISP-uri, dar a lăsat loc de bătălii pentru platforme și servicii a căror utilitate principală este mai disputată. Următoarele cazuri vor decide cât de „elastică” rămâne noțiunea de serviciu „tailored to infringement”.
