În ultimii doi ani, chatboții au început să fie folosiți nu doar pentru informații sau productivitate, ci și ca substitut de companie: un spațiu „mereu disponibil” pentru a vorbi despre stres, anxietate, adaptare, singurătate. Din perspectiva sănătății mintale, întrebarea importantă nu este dacă astfel de conversații pot fi plăcute pe moment, ci dacă pot produce o schimbare reală și stabilă în felul în care ne simțim conectați.
Un studiu realizat de cercetători de la University of British Columbia (UBC) sugerează că, cel puțin în contextul tranziției la facultate, un gest simplu și „low-tech” – mesaje zilnice cu un coleg ales aleator – are un impact mai mare decât conversațiile zilnice cu un chatbot conceput să fie empatic.
Ce a testat studiul: oameni vs. chatbot vs. jurnal
Cercetarea a urmărit studenți aflați în primul semestru, o perioadă considerată vulnerabilă la izolare socială: schimbări de ritm, mediu nou, rețele sociale în construcție. Participanții au fost împărțiți în trei condiții timp de două săptămâni:
- mesaje zilnice cu un alt student din același an, selectat aleator;
- interacțiuni zilnice pe Discord cu un chatbot (într-un server dedicat), botul fiind rulat pe un model ChatGPT-4o mini;
- o sarcină de control: o propoziție/însemnare scurtă zilnică, tip jurnal.
În plus, studiul a fost preînregistrat, iar botul („Sam”) a fost proiectat să ofere suport consistent și empatie pe baza unor principii din știința relațiilor – adică nu vorbim despre un chatbot „aruncat” la întâmplare, ci despre unul optimizat special pentru rolul de companion.
Rezultatul care a atras atenția: diferența dintre „conversație” și „conexiune”
După cele două săptămâni, studenții care au schimbat mesaje cu un coleg real au raportat o scădere a singurătății de aproximativ 9%. În grupul chatbot, reducerea a fost de circa 2% – practic la același nivel cu sarcina de jurnal.
Un detaliu interesant este că, din punct de vedere cantitativ, conversațiile au fost asemănătoare: în medie, participanții au trimis aproximativ 8–10 mesaje pe zi atât în discuțiile cu omul, cât și în conversațiile cu botul. Cu alte cuvinte, diferența nu pare să fie „au scris mai mult”, ci ce se întâmplă psihologic atunci când știi că, la capătul celălalt, există o persoană reală.
În relatarea despre studiu, Ruo-Ning Li (doctorand UBC și coautor) a numit intervenția umană „low-tech” și totuși eficientă: un schimb minim, dar repetat, care reduce singurătatea într-un interval scurt.
De ce un chatbot empatic poate să nu „meargă” pe termen de zile, nu doar minute
O explicație plauzibilă este diferența dintre empatie afișată și reciprocitate reală. Un bot poate „spune” lucrurile potrivite – validare, reformulare, întrebări de clarificare – însă rămâne o relație fără miză socială și fără costuri reale: nu există vulnerabilitatea pe care o simți când vorbești cu un om, nici senzația că ești văzut de cineva care își trăiește propriile experiențe în paralel cu ale tale. Phys.org notează că, deși chatbotul a ajutat la reducerea tristeții, nu a replicat beneficiile emoționale ale discuției cu un coleg real.
Mai mult, după experiment, participanții au fost mai predispuși să continue conversația cu partenerul uman decât cu chatbotul, un indiciu că „firul” social creat între două persoane are șanse mai mari să devină relație, nu doar interacțiune.
O a doua piesă din același puzzle: „efectul de feedback” între singurătate și folosirea chatboților
Studiul pe studenți nu este singurul semnal. Într-o lucrare separată din același laborator (publicată ca preprint pe OSF), Dunigan Parker Folk și Elizabeth Dunn au urmărit peste 2.000 de adulți timp de 12 luni și au găsit indicii de relație bidirecțională: oamenii mai singuri tind să folosească mai mult chatboți pentru companie, iar creșterea acestui tip de utilizare este asociată, în unele măsurători, cu singurătate mai mare ulterior. Autorii cer prudență în interpretare și subliniază caracterul exploratoriu al analizelor.
Într-un interviu citat de 404 Media, Folk a descris ideea printr-o metaforă ușor de reținut: chatboții pot funcționa ca „social junk food” – te fac să te simți mai bine pe moment, dar nu „hrănesc” conexiunea în același fel ca relațiile umane.
Ce spun alte date: efecte mixte, dependente de intensitate și context
Un alt reper des invocat în această discuție este colaborarea OpenAI – MIT Media Lab despre „affective use” (folosire cu încărcătură emoțională). În sinteza publicată de OpenAI, cercetătorii descriu un tablou mixt: efectele diferă în funcție de tipul conversațiilor, de modul de utilizare și de intensitate; în studiul controlat pe patru săptămâni, utilizarea zilnică prelungită a fost asociată cu rezultate mai slabe pentru unele măsuri (inclusiv singurătate și socializare), iar autorii insistă că nu e un subiect cu concluzii simple.
Pe de altă parte, există și lucrări care raportează ameliorări ale singurătății după interacțiuni cu „AI companions”, în special în condiții controlate și pe intervale mai scurte – ceea ce sugerează că efectul imediat („mă simt mai bine acum”) poate exista, fără ca el să se transforme automat într-o reducere durabilă a singurătății.
Ce rămâne util de reținut, dincolo de titlurile „pro” sau „contra”
Rezultatul studiului UBC nu spune că „chatboții sunt răi” sau că „nu trebuie folosiți”. Spune, mai precis, că într-un moment de tranziție socială – precum începutul facultății – o relație umană, chiar pornită aleator, pare să reducă singurătatea mai eficient decât un bot antrenat să fie prietenos și empatic.
Pentru utilizatori, concluzia practică e mai degrabă o întrebare de echilibru: dacă un chatbot te ajută să te descarci sau să îți pui ordine în gânduri, poate fi o unealtă. Dar, dacă începe să înlocuiască interacțiunile pe care altfel le-ai fi avut cu oameni (colegi, prieteni, familie), există riscul ca pe termen mai lung să pierzi tocmai „nutrienții” sociali care reduc singurătatea.
